Sunt o norocoasa de parinti minunati!

Stiu si ei ca ma rasfat azi cum nu am facut-o in primii 10 ani de viata, pentru ca sunt parte din generatia celor care nu au spus si nu au auzit “te iubesc” in casa si nici despre alte sentimente si emotii nu au povestit deschis si linistit (si totusi mult recunoscatoare pentru tot ce mi-au oferit). Dar cumintica eram, o pot confirma parintii mei care m-au crescut in primii ani de dupa Revolutie in valori de respect si bun simt, printre culegeri de matematica si elevi mai mari (ai mei sunt ambii profesori de scoala generala).

Desi teleolteanca, dintr-o zona cunoscuta pe scena politica –Teleorman: Videle, strabat jungla Bucurestiului de pustoaica, de la 15 ani si fara sa intrevad un viitor de ministru aka Dancila-Dragnea.

La 15 ani am venit la liceu in capitala, insa de atunci a devenit mai putin drag orasul-de locuit (noroc ca nu stam prea mult locului).

Printre altele multe pentru care le sunt recunoascatoare alor mei, incep cu sustinerea pe care au avut-o din partea lor sa calatoresc: sa vad lumea, sa ma ia cu ei in tabere de cand aveam 5 ani, sa nu plece fara mine in concedii, sa adune ultimul banut ca sa imi ia aparat foto pentru excursii, sa se imprumute ca sa ma trimita in tabara in clasa a 10, sa nu imi ceara detalii cand i-am anuntat intr-o dimineata ca am ajuns in Londra singura ori cu cine sunt pe munte intr-o noapte de iarna. Si pentru ca m-au luat mereu cu ei am multe poze din tabere scolare prin Romania acelor vremuri (’95-2005), dar eu eram prea mica sa pot creiona detalii, nu am foarte concrete amintirile. Au fost, insa primii pasi si imbolduri de a ma indragosti de treaba asta cu plecatul si de compunerile libere.

Intre timp, mi-am format eu o parere despre calatorii cum ca sunt fascinante, indiferent unde si cand! Cred ca sunt cel mai interesant, mai productiv si mai captivant mod de educatie, de cunoastere de sine, de regasire, de unire a familiei, de implinire, de libertate si traire cu toate simturile.